Dormim ceva mai mult în dimineața asta. Ziua de ieri, deși fantastică din toate punctele de vedere, ne-a cam scos din circuit. Începem să înțelegem ușor-ușor cât de dificil a fost totul. Până acum nu am simțit oboseala, fiecare nouă zi a venit cu noi bucurii (urăsc cuvântul satisfacții) care ne-au ținut oarecum în priză. Acum, când ne apropiem de final, începem să simțim că expediția asta nu a fost o joacă și că din contră, a fost și este o chestiune foarte serioasă de care, se pare, am reușit să ne achităm cu destul de mult succes. Abia când am zărit fețele mirate ale oamenilor din jur când le spunem cum am ajuns aici, ne-am dat seama cât de dificil a fost drumul nostru. Chiar vorbeam ieri seara că, probabil, va trece ceva timp până când vom realiza chiar noi înșine dimensiunea acțiunii noastre.

Azi am decis să o lăsăm mai moale, să ne lingem rănile și să pierdem timpul prin oraș fără vreun scop anume. E o zi închisă cu vânt puternic , deci șansa să urcăm pe munte cu cabina este irosită și astăzi. Așa că facem un tur larg al orașului cu mașina, cu opriri multe și dese pe la berării și cafenele. Pentru azi avem un singur țel, să gustăm cel mai bun vin posibil pe care îl putem găsi.Tot cu ajutorul celor de la hotel rezervăm o masă la un local despre care am spus că ne interesează un singur lucru: să aibă cel mai bun vin din Africa de Sud:):). Într-adevăr, ajungem într-un local tipic de “stele Michelin” , cu farfurii imense și porții minuscule, asezonate cu câte o frunzuliță plină de fantezie și trei linii de sosuri colorate care transformă hrana în pictură impresionistă. Însă vinul, că de aia suntem aici, vinul e cu adevărat de cel mai înalt nivel. Gustăm 4 sticle, și alb și rosu, absolut grozave. Mai ales un cupaj deosebit ne-a rămas în minte : un vin alb, Chardonnay cu Pinot Noire decojit și vinificat în alb. Un mod grandios de a închide ultima seară a expediției.

Și tot mai e ceva de zis. Închiderea efectivă, tot înainte de culcare s-a executat, cu deja legendarele “ciocanele” de whisky. Legendare, pentru că termenul “tradiționale” pe care l-am tot folosit de-a lungul povestirilor noastre nu mai pare potrivit să le descrie adevăratul statut.

~~~~~~~~~~

We steal a few more hours of sleep this morning. Yesterday, although is was a fantastic day, it was also incredibly tiring. Now we are getting how hard and difficult this expedition has been. Up until now we didn’t feel tired because the adrenaline was pumping through our veins, and every day brought new and amazing things that kept us up and running. And now, when the ending is near, we are starting to feel that this expedition was no game but a serious challenge. Noticing the surprised faces of those we meet along the way, when we told them how we managed to get here, we realized how many difficulties we’ve faced.

We decided that today we should so some tourist activities and waste some time in the city without doing something in particular. It’s a cloudy, windy day, so there is no chance in climbing the mountain with the ropeway. So a city tour it is. We visit lots of coffee houses and pubs, the only purpose being the one finding the best wine. We make a reservation at high rated restaurant, with huge plates and small servings looking like the impressionist paintings. But the wine, the wine is the true work of art. We tasted 4 bottles of white and red wine. Such an amazing way to end the evening.

But there is no ending without the legendary “clashing” of whisky glasses. They became that important.