Începem cu o scurtă ședință. Încercăm să ne împărțim timpul ultimelor zile într-un mod cât mai optim ca să acoperim atât aspectele „oficiale” legate de formalitățile de predare a mașinii, cât și, mai ales, multele opțiuni de natură „turistică și agrement” , care mai de care mai tentante pe care le oferă zona. Astfel că, pentru început, luăm legătura cu agentul naval cu care trebuie să ne întâlnim ca să îi predăm actele în avans. Se pare că pe aici lucrurile merg altfel decât în Kenya sau pe acasă și predarea mașinii va fi o simplă formalitate pe care putem să o facem chiar în dimineața zborului. Așa că pornim (GPS-ul să trăiască) să găsim biroul linei maritime undeva în zona industrială a Cape Town, nu înainte să verificăm încă o dată dacă condițiile de azi permit urcarea pe cablu, sus, pe Table Mountain. Cum pare clar că nici astăzi vântul nu va permite urcarea, plecăm la drum. Rezolvăm partea oficială până la orele prânzului astfel că, astăzi, suntem pregătiți, atât tehnic, cât și sufletește să atingem punctul terminus la acestei călătorii. Motivul pentru care am plecat la acest drum a  fost să atingem „Capătul Pământului”, cel mai sudic punct al Africii, acolo unde Oceanele se unesc și unde, în urmă cu un an și cinci luni, la un pahar de „șpriț de iarnă” , am decis că vrem să ajungem, la Cape Agulhas. Avem de mers circa 200 de km, jumătate pe autostradă, ceealaltă jumătate pe drumuri „comunale” bunicele. Drumurile astea comunale au un asfalt perfect și ne întrebăm cât ar fi țara noastră de simplu de parcurs dacă „ai noștri” ar fura mai puțin și ar face măcar o parte din infrastructura pe care o vedem aici. Trecem prin mai multe sate, toate cu aspect de Europa de Vest, atât în ceea ce privește arhitectura, cât și curățenia. Astăzi sunt alegeri aici, a fost declarată zi liberă pentru ca lumea să poată merge la vot. Îi vedem pe oameni așteptând calmi la rând, nimeni nu se agită, nu vociferează, totul se desfășoară într-o ordine perfectă, de un calm deosebit. Nu avem cum să nu observăm că, în fiecare localitate, cât de mică ar fi, există minim două terenuri de rugby, cu nocturnă, cu gazon impecabil, pe care se joacă copii de 5-6 ani. Ne holbăm preț de câteva secunde la 4 copii, care joacă rugby, 2 la 2……RUGBY, da? Doi la Doi, da? Se poate, am văzut cu ochii noștri. Nu ne mai mirăm de ce și cum ajungi o forță mondială într-un anumit sport.

Aproape de apus ajungem la Cape Agulhas. O imagine și atmosferă de vis. Deal molcom, un far antic, vânt, valuri puternice, case joase, străzi impecabile, nimeni pe stradă. Zici că timpul e oprit în loc, secundele devin minute, minutele devin ore. Ultimii 350 metri îi parcurgem pe jos, pe o pasarelă, și am ajuns. Câteva minute privim în jur. Un monument simplu ne anunță că am atins cel mai sudic punct al Africii, și o linie care ne arată că în stânga ei este Oceanul Indian și în dreapta Oceanul Atlantic. Ușor-ușor devenim euforici, râdem, ne bucurăm, ne îmbrățișăm, ridicăm brațele, sărim de bucurie. Am reușit, am ajuns, nu ne vine să credem încă. Am ajuns aici dintr-o joacă parcă, zilele au trecut rapid, oboseala nu se mai simte, sau nu se simte încă. Acum însă savurăm momentul din tot sufletul și, uite cât de simplu, 4 bărbați în floarea vârstei, redevin copii. Deși vântul este puternic și pătrunzător tragem de timp cât mai mult posibil și plecăm abia când soarele cade complet după dealuri, nu înainte de a utiliza din nou „ciocanelele de whisky” pentru a sărbători și în acest fel realizarea.

~~~~~~~~~~

We start with a short meeting to discuss how we should split the amount of time left so we could take care of the formalities needed to give up the car and to enjoy what te city offers us. So, for starters, we contact the shipping agent to give him the car’s papers. It looks like in Cape Town things are a bit different from Kenya or from Romania, because giving up the car is a simple formality which we could take care of right before getting on the plane. So we start the GPS and drive to find the shipping line’s office, somewhere in the industrial area, not before checking, one more time, if today’s weather’s condition allows us to climb the Table Mountain. It seems that the wind is being stubborn and has no intention in stopping so we leave. We settle the official business until lunch, so now we are ready to reach the final point of this expedition. The reason why we started this expedition was to reach the end of the Earth, the Southernmost point of Africa, the place where two oceans meet. It was this place we decide to get to one winter night, while having a drink, the  Cape Agulhas. It’s a 200 km drive, half of it on the highway, the other on local roads. These roads are pretty good, much better than our Romanian ones. If only our people would steal less and invest more in the infrastructure. We pass by some villages, looking so much like the West because of the architecture and the cleanliness. Today is the Election Day so it’s a day off so everyone could go to vote. Everybody is waiting in a queue, they are calm, disciplined, and everything is in a perfect order. Remember our Romanian queues? Unfortunately, so do we. We simply can’t not notice that in every village there are at least two rugby fields, with a nocturne and impeccable turf, and children are playing on. Four children, between the ages of 5 and 6, are playing rugby, 2 against 2. This is why kids are so good these days.

We’re almost at  Cape Agulhas, right before the sun setting. What we see cannot be described in words.It’s a dream landscape. A lazy hill, an ancient lighthouse, wind, strong waves, low houses, impeccable streets, no one around. It feels like the time stopped, the seconds became minutes, the minutes, hours. The last 350 m we cover them by foot. We stop to look around. A simple monument tells us we’ve reached the southernmost point of Africa. Euphoria overwhelms us, we start laughing, jumping, screaming, it’s a feeling we can’t name. We’re hugging each other, we made it. It feels like we were in a dream, the days past without noticing, we’re not feeling tired anymore. Enjoying the moment, four men become kids again. Is that simple. Although the wind is strong we leave right after the sun sets behind the hills, not before having the traditional drink.