Avem în față o duminică în care nu putem să facem nimic concret legat de acte și formalități , așa că singura soluție ar fi să găsim ceva interesant de făcut și să nu ne mai gândim la mașină. Amicul nostru Sadik cred că ne simte nerăbdarea așa că încearcă să ne țină ocupați. Bine, e mult spus ocupați.  Așa, fără prea multe discuții ne-a luat aproape pe sus, direct din pat, pentru o partidă de pescuit oceanic la mare adâncime. Au urmat șase ore de alergat cu o barcă rapidă, la vreo 5-6 km în largul oceanului. Grozavă desfătare pentru împătimitul Sunay, grozav mod de a lenevi la umbră pentru ceilalți. Neapărat la umbră, pentru că, deși niciodată nu e soare așa, direct, să “îți arate umbra neagră” cum zicem noi,  câteva minute de neatenție sunt suficiente încât să capeți o culoare roșu intens și niște usturimi pe măsură. Unul din noi, nu vă spunem acum care, a vrut să experimenteze pe pielea sa, în sensul cel mai propriu al cuvântului, în pofida avertismentelor. Și experimentează de zor de atunci. Voi, prietenii noștri mai apropiați, cred că știți deja cine e „temerarul”. Una peste alta, Sunay a scos din apă vreo 5 toni roșu-torpilă , pe care i-am și pregătit mai târziu într-un „local” tipic zonei, departe de stabilimentele de tip „turist european” de pe coastă. Un local a cărui bucătărie funcționa într-un container naval, undeva într-un labirint de ….ok, să le spunem totuși case, și unde nu cred că a mai călcat picior de străin. Nu mai zic cât de regește am fost tratați, cât de bun a fost peștele acela, la fel și sucul de mango, probabil cel mai bun pe care l-am gustat vreodată.